Necesitatea de a „te apăra înainte de a fi atacat” este cunoscută ca strategie de supraviețuire învățată.
Pentru multe persoane, abilitatea de a spune „nu” rămâne una dintre cele mai dificile sarcini din viața de zi cu zi. Nu este vorba doar de a refuza o invitație sau de a amâna un serviciu, ci de a depăși teama (adesea inconștientă) de a dezamăgi, supăra sau crea conflicte. Într-o societate care încurajează disponibilitatea constantă și bunătatea neclintită, stabilirea limitelor este percepută aproape ca egoism, când de fapt este o necesitate fundamentală pentru bunăstarea emoțională.
Dificultățile de a refuza sunt adesea însoțite de un fenomen foarte recognoscibil: justificarea excesivă . Propoziții lungi, explicații detaliate, scuze una după alta, în speranța că cealaltă persoană va înțelege refuzul… sau măcar nu se va supăra. Nu este suficient să spui „Nu pot”: este necesar să explici de ce, de la ce moment, până când și cu ce consecințe, ca și cum simpla stabilire a unei limite nu ar fi suficientă.
În spatele acestui model se ascunde uneori o relație complexă cu stima de sine. Mulți oameni au înțeles că acceptarea lor depinde de abilitatea de a-i mulțumi pe ceilalți, de a prevede disconfortul lor și de a demonstra în mod constant că deciziile lor sunt justificate. În acest context, comunicarea încetează să mai fie un schimb și se transformă într-o apărare preventivă.
Psihologul a dat un nume acestui comportament. „Vă voi spune ceva care vă poate deranja, dar care vă va ajuta să vă înțelegeți cu adevărat: cel mai evident semn al unei stime de sine scăzute nu este lipsa excesivă de încredere în sine, ci autocritica excesivă, justificarea și autoapărarea înainte ca ceilalți să înceapă să vă atace”, — explică expertul într-una din postările sale pe TikTok. Acest obicei nu este atât dorința de a da explicații, cât mai degrabă nevoia profundă de a-și confirma importanța.
Dreptul de a spune „nu” fără a explica motivele.
„Nu comunicați; cereți permisiunea sau ajutorul pentru a exista”, afirmă Vila. Și când o persoană simte că trebuie să se justifice în mod constant, ea își pune de fapt la îndoială dreptul de a ocupa spațiu, de a decide și de a stabili propriile limite, fără a cere aprobarea.
Psihologul explică că această dinamică nu apare din senin, ci este de obicei o reacție învățată la situații în care libera exprimare a fost nesigură. „Din punctul de vedere al psihologiei comportamentale, aceasta se numește strategie de supraviețuire învățată”, notează ea. Cu alte cuvinte, la un moment dat, explicațiile excesive, anticiparea conflictului sau justificarea acțiunilor proprii au fost utile pentru a evita pedeapsa, respingerea sau abandonul. Problema apare atunci când această strategie se menține în viața adultă, chiar și atunci când nu mai este necesară.
Vila folosește o metaforă pentru a descrie un astfel de comportament: „Este ca și cum ți-ai demonstra identitatea emoțională de fiecare dată când vorbești”. Fiecare explicație suplimentară servește drept dovadă a dreptății, ca și cum cuvintele nu ar fi suficiente. Rezultatul este o oboseală constantă și un sentiment de fragilitate, care, paradoxal, întărește stima de sine scăzută pe care persoana încearcă să o compenseze.
„În practica mea, acord o mare atenție învățării așa-numitei „limite scurte”, explică ea. Această tehnică se bazează pe răspunsuri scurte, clare și ferme, care nu conțin scuze sau explicații inutile. „De exemplu: „nu”, „nu mă simt confortabil”, „nu voi vorbi despre asta”. Și toate acestea fără scuze, fără explicații inutile”.
Stabilirea unor astfel de limite poate provoca inițial un sentiment de disconfort atât pentru cel care le stabilește, cât și pentru cel căruia i se impun. Cu toate acestea, aceasta nu este o manifestare de egoism, ci mai degrabă un mic pas către înțelegerea faptului că aveți dreptul să stabiliți limite. „Stima de sine crește atunci când acțiunile dvs. manifestă respect față de dvs.”
